Tratamentul tulburărilor mintale

Conform statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății, tulburările psihice devin astăzi o problemă extrem de gravă: numărul persoanelor care suferă de tulburări mintale este în medie de 200-300 de milioane și această cantitate este în creștere inexorabil. Astfel, psihologii s-au confruntat cu sarcina de a cerceta comportamentul anormal si diferentele acestuia fata de norma.

Tulburările psihice, din cauza unei multiplicări de motive care le provoacă, sunt extrem de diverse. Acestea pot fi depresie, agitație psihomotorie și manifestări de delir alcoolic, simptome de sevraj și diverse tipuri de iluzii, încălcări ale memoriei, atacuri isterice și multe altele. Chiar și medicilor de diferite specialități le este greu să înțeleagă complexitatea manifestărilor acestor tulburări. Astfel, numai profesioniștii în sănătate mintală ar trebui să ofere asistență medicală bolnavilor mintali.

Practic, fiecare dintre noi trece prin anumite tulburări psihologice în anumite perioade ale vieții. Doamnele suferă de tulburări psihice de 1,5-2 ori mai des decât bărbații. Această tendință este cel mai vizibilă în depresie, anxietate, tulburări disociative, de conversie și alte tulburări nevrotice, într-o măsură mai mică - cu leziuni organice ale creierului, demență, retard mintal la vârstnici, schizofrenie și boli psihosomatice. Bărbații, la rândul lor, sunt mai predispuși decât femeile să sufere de alcoolism și alte forme de dependență de substanțe, tulburări de personalitate, epilepsie. Tulburările psihice pot începe la orice vârstă, adică pot fi congenitale sau se manifestă în primul an de viață (întârziere intelectuală), debutează în copilărie, perioada pubertală și adolescență, tinerețe), la mijlocul ciclului de viață și, de asemenea, în perioadele de involuție și senile. .

Cum definesc psihologii ce este normal și ce nu? În esență, ei judecă comportamentul unei anumite persoane, ținând cont de abaterile de la normele statistice, de nerespectarea normelor sociale larg acceptate și de abaterile de la standardele absolute, definind ce înseamnă să fii „sănătos” și „bun”. Să analizăm fiecare dintre aceste criterii.

Metode de determinare a normalității:

Cea mai simplă abordare pentru a distinge „normal” de „anormal” constă în determinarea modului în care se comportă majoritatea oamenilor. Atunci anormal este ceva substanțial diferit de statistica medie. Luați în considerare pe cineva care se simte anxios după ce și-a început un nou loc de muncă. Deoarece majoritatea oamenilor se confruntă cu îngrijorare în situații stresante, similare cu aceasta, terapeuții cred că acest tipar de comportament este normal. Gradul ridicat de îngrijorare sau lipsa acestuia ar putea indica o abatere de la normă. Desigur, această metodă nu oferă o precizie de 100%. Să presupunem că o femeie văduvă recent vă spune că și-a auzit soțul decedat vorbind cu ea. Puteți presupune că este un comportament foarte neobișnuit și ar trebui clasificat drept anormal; dar această presupunere ar fi greșită. De fapt, 50-90% chestionați, care au rămas văduvi recent, se confruntă cu halucinații. Prin urmare, comportamentul care pare anormal nu este o astfel de raritate statistică.

O altă modalitate de a determina anormalitatea - comparați comportamentul uman cu comportamentul așteptat de societate. O femeie care se plimbă prin cartier, îmbrăcată vara într-o haină grea și strigă jigniri la adresa trecătorilor, după acest criteriu, va fi recunoscută drept anormală. Ea încalcă regulile publice referitoare la haine și comportament.

Dar chiar și luate împreună, aceste două criterii nu sunt întotdeauna suficiente.

Uneori, comportamentul care este statistic rar și care încalcă normele sociale nu trebuie privit ca anormal. De exemplu, în urmă cu trei decenii, un tată divorțat a vrut să fie tutorele copiilor săi mici. Pe vremea aceea, poziţia lui era destul de rară şi contrazicea standardele sociale, dar astăzi sunt foarte puţini oameni care l-ar spune deranjat. O mare parte din energia societății constă în acei oameni care îndrăznesc să vorbească împotriva regulilor și să meargă în direcții noi. Lipirea unei etichete „anormale” pentru astfel de acțiuni ar însemna respingerea inovației.

Sănătatea mintală înseamnă a avea capacitatea de a se adapta bine la mediile umane, în special sociale, și la starea de prosperitate mentală, psihologică și socială. Pentru psihiatria modernă este tipic un principiu formal conform căruia orice persoană este sănătoasă din punct de vedere mintal, până la proba contrarie. Pentru a stabili un diagnostic precis, medicul trebuie să conducă o conversație cu un pacient în timpul căreia îi supraveghează răspunsul și răspunsurile la problemele de actualitate. De asemenea, este important să se efectueze o examinare fizică amănunțită și completă a pacientului. Numai după detectarea unui set de simptome poate fi diagnosticată orice tulburare psihică.

În psihologia medicală modernă pentru diagnostic au fost utilizate pe scară largă testele de diagnostic psihologic special dezvoltate.

Deoarece de foarte multe ori cauza tulburărilor mintale sunt boli infecțioase de diferite tipuri (meningită sau encefalită etc.), prevenirea bolilor mintale are ca scop prevenirea bolilor infecțioase. În mod similar, întreținerea preventivă include metode de prevenire a diferitelor răni și otrăviri.

Tratarea bolilor mintale poartă un medic - un psihiatru, psiholog sau psihoterapeut.

Există mai multe metode de tratament. Una dintre cele mai răspândite metode este terapia medicamentoasă. În funcție de diagnostic, pot fi utilizate astfel de tipuri de medicamente: antidepresive, antipsihotice, stimulente, tranchilizante, stabilizatoare de dispoziție și medicamente nootrope.

A doua metodă de tratament este o terapie de șoc. Aceasta include activități precum terapia electroconvulsivă și șocuri cu insulină.

Psihoterapia - o altă metodă de tratament. Acesta este un impact non-farmacologic asupra psihicului pacientului. Această metodă constă în a ajuta oamenii să se adapteze la societate, să își normalizeze propria percepție și acceptarea realității.

În funcție de pacient, de gradul bolii acestuia, tratamentul poate fi staționar sau ambulatoriu.